ULTIMUL ATLANT

Am sacrificat spatiul.....
Am luat 4 pereti
Si am rezumat spatiul la ei .

Am sacrificat tacerea .....
Am strivit-o in maini
Si am preschimbat-o in pulbere-
Cu ea am vopsit cei 4 pereti-
Acum au devenit niste pereti tacuti .

Am sacrificat speranta
Am inchis-o intre cei 4 pereti-
Impreuna cu tacerea-
Fara speranta,peretii tac.

Am sacrificat intunericul.....
L-am adunat cu ochi orbi-
Peretii tacuti se scalda in intuneric.

Am sacrificat raceala.....
Am sacrificat delirul,speranta...
Si spatiul si timpul
Si tacerea si intunericul.

Am intrat in cavoul meu
Dintre cei 4 pereti
Si am murit cu raceala,delirul, Spatiul si timpul,
Tacerea si intunericul.

Afara n-a mai ramas nimic.
EU eram ultimul ATLANT!

VREAU

Vreau sa fiu gand
Sa pot sta sub fruntea ta,
Vreau sa fiu nisip
Si sa-ti joc sub talpi,
Vreau sa fiu vant
Si sa-ti mangai parul.
Vreau sa fiu ploaie
Si sa-ti umblu pe trup.

Vreau sa fiu tot ceea ce te inconjuara
Dar tu sa nu sti toate astea

PAGINA DE ROMAN

Asezat comod in fotoliu accepta cu ingaduinta paharul de Gin ce i se oferi.Lua imediat o inghititura savurand aroma ce-i inunda trupul.Incepu sa se joace cu paharul incercand sa observe topirea cuburilor de gheata.Mai sorbi o gura de alcool,simti taria ce i se prelinge in tot corpul si valul de caldura ce-l inunda dupa fiecare inghititura.Era senzatia care ii placea cel mai mult;asta era si motivul pentru care prefera bauturile tari senzatia alcoolului rece ce i se prelinge pe gatul cald.A luat si ultima gura parand fascinat de goliciunea si transparenta cuburilor de gheata,acum mici si galagioase,profitand,parca,de fiecare atingere cu marginea de cristal a paharului.

SUFLETULUI

Cu sufletul schilodit,cu gandul amputat,cu fiinta incatusata,trupul este obligat sa mearga mai departe.Nu stie daca o va mai face,stie,doar,ca-i trebuie timp sa se refaca.Si-a mai purtat o data povara si a jurat ca nu va mai gresi.Dar,inima,moarta!a inceput,din nou,sa bata,trupul a tresait,gandul a prins,iar,forta....dar nu au fost decat iluzii.Acum,uitat de timp,intr-un ungher si plin de praf,lipsit de aer,trupul se afunda in amorteala.Inima a incetat sa bata.A fost trezita sa i se spuna dormi!Nu regreta.A fost un vis frumos.Cand s-a trezit a descoperit ca totul este de un firesc morbid.Totul era normal.
Scaldat in intuneric,trupul a devenit orb.Oricat si-ar dori sa mai vada este prea tarziu pentru el.Dar a descoperit ca este mult mai bine asa.A fost o vreme cand cauta lumina dar a fost intotdeauna aruncat in abisul lui intunecat.A vrut,iarasi,sa iasa si iar a fost trantit.Intunericul era tot timpul acolo.Il astepta.Afland menirea s-a retras pentru totdeauna in bezna lui.Trupul s-a refacut in intuneric.Isi simte cicatricile in fiecare clipa dar nu-i pasa.Nu le vede nimeni.Pocitul trup,acum,cu sufletul schilodit si amputat,in obscurul lui colt de lume,stie ca timpul lui s-a dus.A venit clipa.Cat si-a mai dorit-o...adio!In urma lui nu a mai ramas nimic.Ba da!umbra lui in prafuitul colt de lume.....dar un alt trup,la fel de schilodit,ii va lua locul.
Pentru trup intotdeauna vor exista proteze dar pentru suflet,pentru spirit,niciodata.

CALATORIE

Despre ce se poate vorbi atunci cand oasele purtatoare de drumuri m-au dus peste un Univers si un Pamant intreg?Despre ce se mai poate vorbi cand nimic nu mai exista;acel nimic universal,banal,lipsit de maduva,de sens,care incearca sa acapareze totul,sa cuprinda totul:mintea,sufletul,gandul!De ce lasam sa se intample toate astea?

Despre ce se poate vorbi atunci cand oasele imbatranite inainte de vreme te duc peste un glob si o tara intreaga?Despre ce se poate vorbi cand te intorci dintr-o calatorie atat de lunga?

In aceste pelegrinari nu m-am dus singur.....am fost insotit de prietenii mei,si cu toate astea tot m-am simtit singur.Am ajuns,intr-un tarziu,la capat de drum.Asa am crezut.Un drum pe care eu l-am ales.Am descoperit ca pe acest drum nu ma mai pot intoarce.Nu pot merge decat inainte.Dupa o viata de mers in genunchi a venit vremea sa ma ridic.Oare cum va fi Lumea privita de sus?Oare cati mai stau in genunchi?

SINGUR

Ma simt mai singur ca oricand,
Stingher in propriul meu cavou,
Uitat de lume,de prieteni,
De tot ce am avut.

Ma simt mai singur ca oricand,
Mintit,tradat,uitat,furat,
De vise ,ganduri si sperante,
De tot ce am avut.

Ma simt mai singur ca oricand
Ratacitor,prin lume orb
La tot ce-ar trebui sa vad!

GAND PENTRU OM

Intalnirile nu sunt intamplatoare sau n-ar trebui sa fie asa dar indiferenta noastra le transforma intr-un fapt divers.Lipsa de umanitate si logica de care da dovada societatea noastra,lipsa de interes fata de cei pe langa care treci uitandu-le chipul,ochii,glasul ii transforma intr-un amalgam.Treci pe langa o masa uniforma de oameni-indiferanta noastra facandu-i sa piarda aceasta onoare-un amestec incoerent de idei,religii si culori.Le distrugem cu nepasarea noastra si ultima bruma de speranta.Cu ce ne deosebim de suntem mai buni ca ei?Noi nu putem sa fim piese,componente,ale aceluiasi amalgam?
Dar trebuie sa ne adaptam.Societatea ne invata.Lupta pentru supravietuire a devenit atat de cruda:gustul sangelui ne atrage,in haita,sa devoram.Daca nu vom reusi sa mancam astazi,ce vom face maine?Coltii trebuie sa ne fie manjiti de sange!Nu trebuie sa dam dovada de slabiciune.Vom manca.Ne este foame.Foame de carne cruda,foame de sange,de carne calda.Chiar daca dupa o asemenea masa ne vom retrage intr-un loc doar de noi stiut si vom plange,nu vom putea schimba nimic.Lacrimile false se vor usca iar buzele vor incepe sa afiseze doar zambete tepene.Si este,deja,prea tarziu,a inceput sa ne placa.
Intalnirile nu tebuie sa devina intamplatoare.Nu trebuie sa devenim indiferenti.Trebuie sa invatam sa privim si sa ascultam.Sa gandim.Dar pe nimeni nu mai intereseaza ce se intampla langa el.Tot ceea ce conteaza este sa nu-l afecteze,sa nu-l scoata din monotonia in care se afunda cu o placere diabolica.Falsul sentiment de siguranta.
Refuz indiferenta societatii!Indiferenta ne transforma in monstrii.Cruzimea ne transforma in bestii.Avandu-le pe amandoua demonstram ca suntem oameni.

GAND

Ce ne face sa mergem mai departe cand suntem la pamant? Pentru ce sa ne mai ridicam in picioare cand am stat drepti dar am fost striviti de ganduri? Pentru ce?! Pentru ce? Pentru....Pentru cei ce cred in noi. Pentru cei ce ne sunt alaturi dar suntem prea slabi si obositi, uneori prea lasi, ca sa intindem mana sa descoperim mainile ce sunt intinse spre si pentru noi, ca suntem prea orbi sa vedem lacrimile in ochii celor ce ne iubesc.Cand esti la pamant te inchizi si acuzi ca esti mintit, tradat, furat, uitat si refuzi, crezand ca te aperi, lumina celor din jurul tau. Este indeajuns sa ridici capul si sa vezi lumea asa cum trebuie privita. Nu faptul ca suntem la pamant ne rapune ci faptul ca lasam capul in pamant si astfel nu vedem cu adevarat decat umbrele ce foiesc, amenintator, in jurul nostru in incercarea de a ne schimba cautarea. Poti sta in picioare si capul plecat nu o sa vada mai mult ca un cap plecat. Stai la pamant si ridica-ti capul si atunci vei vedea soarele si cerul, vei vedea copiii cum cresc, vei mai vedea pasii si urmele lasate in nisip, vei simtii viata in jurul tau. Acum priveste. PRIVESTE! Esti deja in picioare si nici nu ti-ai dat seama.
Doar luptand pana la capat vom avea curajul, la final, sa privim in urma noastra si sa zambim.